Invataturile lui Ramana Maharshi

Descriere

Vreme de peste jumătate de secol cât a trăit la Tiruvannamalai, Bhagavan Sri Ramana Maharshi a fost vizitat de un aflux continuu de oameni de pe tot cuprinsul Indiei cât şi de mulţi din Occident, în căutare fie de călăuzire spirituală sau alinare în durere, fie doar de experienţa prezenţei sale. În toţi aceşti ani a scris foarte puţin, cu toate acestea s-a păstrat un număr de înregistrări ale convorbirilor sale cu vizitatorii, care au fost ulterior publicate de către Ashram-ul său. Acestea sunt, în cea mai mare parte, în formă de jurnal, cu puţin aranjament în funcţie de subiect. Scopul prezentei cărţi îl constituie alcătuirea unei expuneri generale a învăţăturilor lui Maharshi prin selectarea şi gruparea de pasaje din aceste convorbiri cât şi din scrierile sale (publicate în The Collected Works of Sri Ramana Maharshi de Messrs. Rider & Co. în Anglia şi de Sri Ramanasramam în India). Comentariile editorului au fost reduse la minimum şi au fost tipărite cu caractere mai mici pentru a le distinge limpede de propriile cuvinte ale lui Maharshi.

Nu se face nicio distincţie între perioadele în care Maharshi a făcut vreuna dintre afirmaţii, aceasta nefiind necesară, deoarece el nu a fost un filosof care a cercetat un sistem, ci un Om Realizat care a vorbit din cunoaştere directă. Se întâmplă uneori ca cineva care urmează o cale spirituală sau cineva care nici măcar nu a început încă în mod conştient căutarea, să aibă o străfulgerare de Realizare pe durata căreia, pentru o scurtă eternitate, să experimenteze absoluta certitudine a Sinelui său divin, imuabil, universal. O astfel de experienţă i s-a întâmplat lui Maharshi pe când era un tânăr de 16 ani. El însuşi a descris-o:

Marea schimbare a vieţii mele a avut loc cu vreo şase săptămâni înainte să fi părăsit Madurai-ul pentru totdeauna. S-a petrecut pe neaşteptate. Stăteam singur într-o cameră la etajul întâi în casa unchiului meu. Rareori am fost bolnav şi nici în acea zi nu era nimic în neregulă cu sănătatea mea, când m-a cuprins deodată o subită şi violentă spaimă de moarte. Nu era nimic în starea sănătăţii mele care să o îndreptăţească, şi nici eu nu am încercat să o explic sau să descopăr dacă exista vreun motiv real de frică. Am simţit doar „acum mor” şi am început să mă gândesc ce să fac în această situaţie. Nu mi-a trecut prin cap să consult vreun doctor, şi nici mai vârstnicii ori prietenii mei. Am simţit că trebuia să rezolv problema de unul singur, atunci şi acolo. Şocul spaimei de moarte mi-a îndreptat mintea în interior şi mi-am spus mie însumi, mental, fără a fi rostit de fapt cuvintele: „Acum moartea a venit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Corpul moare.” Şi am dramatizat instantaneu fenomenul morţii. M-am întins ţinând picioarele rigide înainte ca şi cum „rigor mortis” s-ar fi instaurat, imitând un cadavru pentru a da mai multă veridicitate investigaţiei. Mi-am ţinut respiraţia şi am strâns puternic buzele astfel ca niciun sunet să nu scape, astfel ca nici „Eu” sau orice alt cuvânt să nu poată fi rostit. „Bine, atunci”, mi-am spus mie însumi, „corpul acesta este mort. Ţeapăn, va fi purtat la locul de incinerare iar acolo ars şi redus la cenuşă. Dar cu moartea acestui trup sunt eu mort? Este trupul „Eu”? Corpul e tăcut şi inert dar eu simt întreaga forţă a personalităţii mele şi până şi vocea „Eu”-lui înlăuntrul meu, separat de trup. Eu sunt aşadar spirit care transcende corpul. Trupul e cel care moare dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Înseamnă deci că Eu sunt spiritul nemuritor.” Toate acestea nu au fost simplă gândire seacă; au străbătut prin mine intens ca adevăr viu pe care l-am perceput direct, aproape fără procesul gândirii. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea mea prezentă, şi toată activitatea conştientă legată de corpul meu se centrase pe acel „Eu”. Începând din acel moment, printr-o puternică fascinaţie, „Eu”-l sau Sinele a focalizat întreaga atenţie asupra lui însuşi. Spaima de moarte a dispărut odată pentru totdeauna. De atunci încolo absorbţia în Sine a continuat fără întrerupere.

Ultima frază este şi cea mai remarcabilă, deoarece, de regulă, o astfel de experienţă trece repede, deşi impresia de certitudine pe care o imprimă în minte nu este nicicând uitată după aceea. Foarte rare sunt cazurile în care se instaurează permanent, lăsând un om de atunci încolo în identitate constantă cu Sinele Universal. Un astfel de om a fost Maharshi.

Curând după ce s-a petrecut această schimbare, tânărul care urma să fie cunoscut mai târziu ca „Maharshi” a părăsit casa părintească în calitate de sādhu. Şi-a îndreptat paşii spre Tiruvannamalai, oraşul de la poalele colinei sfinte Arunachala, unde a şi rămas pentru tot restul vieţii.

A rămas cufundat o vreme în Beatitudinea Divină, fără să vorbească, abia mâncând, ignorând cu desăvârşire trupul de care nu mai avea nevoie. Cu toate acestea, împrejurul lui s-au strâns, treptat, devoţi şi, pentru binele lor, a revenit la o viaţă normală în exterior. Mulţi dintre ei, jinduind după instruire, i-au adus cărţi rugându-l să li le citească şi lămurească, astfel că el deveni învăţat din întâmplare, fără a fi căutat ori preţuit studiul. Învăţătura străveche a nondualităţii pe care şi-a însuşit-o astfel nu a făcut decât să dea doar o formă realizării lui. A explicat el însuşi:

Nu am citit nicio carte exceptând Periapuranam, Biblia şi fragmente din Thayumanavar sau Thevaram. Concepţia mea despre Īśvara (Dumnezeu) era similară aceleia din Purane (mituri şi cronici); nu am auzit niciodată de Brahman (Absolutul), saṃsāra (manifestare) şi aşa mai departe. Nu ştiam încă de existenţa unei Esenţe, sau Real Impersonal, care stă la baza tuturor lucrurilor şi că Īśvara şi cu mine eram amândoi identici cu această Esenţă. Am auzit de toate acestea mai târziu, la Tiruvannamalai, pe când ascultam Ribhu Gita şi alte cărţi sfinte, descoperind astfel cum cărţile analizau şi dădeau un nume la ceea ce eu simţisem intuitiv, fără analiză ori denumire.”

Poate că ar trebui menţionat ceva despre felul lui Maharshi de a răspunde la întrebări. Nu era nimic greoi ori pontifical în asta. Vorbea liber iar răspunsurile le dădea adesea râzând şi cu umor. Dacă cel ce pusese întrebarea nu era mulţumit, era liber să obiecteze sau să revină cu întrebări suplimentare. S-a spus că Maharshi învăţa în Tăcere, ceea ce nu înseamnă însă că nu dădea explicaţii verbale, ci numai că acestea nu constituiau învăţătura sa esenţială. Aceasta era experimentată ca o influenţă Tăcută în inimă. Puterea prezenţei sale era copleşitoare iar frumuseţea sa indescriptibilă şi, totuşi, în acelaşi timp, era din cale afară de simplu, din cale afară de natural, modest, nepretenţios, neafectat.