CURS DE MIRACOLE

Descriere

Curs de miracole

„Textul” prezintă teoria Cursului, studiul acestei teorii având sădită în el dezvoltarea experienţei iertării – o trăire care constituie obiectivul Cursului pentru fiecare student. În această privinţă, Cursul de miracole afirmă că „obiectivul pe care îl urmăreşte e fericirea şi pacea ta” (Text, p. 217) (T-13.II.7:1). Textul explică, totodată, baza fricii şi a vinovăţiei şi felul în care pot fi depăşite prin miracole, definite ca „expresii de iubire”. Miracolul e definit ca un salt perceptual de la frică la iubire.

„Culegerea de exerciţii pentru studenţi” este alcătuită din 365 de lecţii, un exerciţiu pentru fiecare zi a anului. Acest antrenament de un an marchează începutul procesului de schimbare a minţii şi percepţiei studentului, deşi nu e menit să încheie procesul de învăţare al acestuia. După cum se afirmă în Prefaţa Cursului, „În final, cititorul e lăsat în mâinile propriului Profesor Lăuntric, Care va dirija toată învăţătura ulterioară după cum crede El că e mai bine” (Prefaţă: xv).

„Manualul pentru profesori”, scris sub formă de întrebare-şi-răspuns, furnizează răspunsuri la câteva dintre cele mai probabile întrebări pe care le-ar putea pune un student de-al Cursului. Cartea include şi explicaţii pentru un număr de termeni folosiţi în Curs, definiţi – în cadrul teoretic pe care îl furnizează Textul – în vederea aplicării lor practice pe parcursul Culegerii de exerciţii.

Cursul de miracole a fost „scris” de Dr. Helen Schucman printr-un proces de dictare interioară pe care l-a identificat ca venind de la Iisus. Doctor psiholog, cercetător în domeniul psihologiei şi profesor universitar de Psihologie Medicală, Dr. Helen Schucman s-a bucurat de ajutorul şefului ei de departament, Dr. William Thetford, la rândul lui profesor universitar de Psihologie Medicală la universitatea la care lucrau amândoi.

Cursul de miracole a văzut lumina tiparului pentru prima oară în 1975, an în care Dr. Schucman a cedat drepturile de autor ale Cursului Fundaţiei pentru Pace Lăuntrică (Foundation for Inner Peace – FIP). În 1996, FIP a cedat drepturile de autor şi marca înregistrată Fundaţiei Cursului de Miracole (Foundation for A Course in Miracles – FACIM). În prezent există în circulaţie, în întreaga lume, peste un milion şi jumătate de exemplare ale Cursului. Au apărut tranduceri în limbile africană, bulgară, chineză, croată, daneză, ebraică, finlandeză, franceză, germană, italiană, olandeză, poloneză, portugheză, rusă, slovenă, spaniolă şi suedeză, cu multe alte traduceri în curs de pregătire. Traducerea română a fost asigurată de Simona FĂGĂRĂŞANU, care a urmat Cursul pe parcursul anilor. Ediţia română a fost realizată de Editura CENTRUM din Polonia. Multumim pe această cale editorului Zbigniew Ploszczyca pentru că a făcut posibil ca românii să citească învăţăturile Cursului. Mulţumim!

Ce este, aşadar, Cursul de miracole? Introducerea sumară ce apare la debutul Textului este foarte scurtă şi succintă:
„Acesta e un curs de miracole. E un curs impus. Doar timpul când îl faci e la liberă alegere. Liberul arbitru nu înseamnă că îi poţi stabili, programa. Înseamnă doar că poţi alege ce vrei să înveţi la un moment dat. Cursul nu îşi propune să predea semnificaţia iubirii, aceasta fiind mai presus de ce poate fi predat. El îşi propune însă să înlăture blocajele care te împiedică să conştientizezi prezenţa iubirii – moştenirea ta firească. Opusul iubirii este frica, dar ce e atotcuprinzător nu poate avea opus.
Prin urmare, cursul acesta poate fi rezumat foarte simplu în felul următor:
Realul nu poate fi ameninţat.
Irealul nu există.
În asta constă pacea lui Dumnezeu.”

Cum a apărut Cursul de miracole, Ce este, Ce spune el?

Această prefaţă a apărut în 1977, ca răspuns la numeroasele cereri de a furniza o prezentare succintă a Cursului de miracole. Primele două părţi – Cum a apărut şi Ce este – au fost scrise chiar de Helen Schucman, iar ultima parte – Ce spune – a fost scrisă prin procesul de dictare interioară descris în cele ce urmează.

Cum a apărut?

Cursul de miracole a apărut prin decizia spontană a doi oameni să se unească în vederea unui scop comun. Cei doi se numeau Helen Schucman şi William („Bill”) Thetford şi erau profesori de psihologie medicală la Colegiul Medicilor şi Chirurgilor din cadrul Universităţii Columbia din New York. Cine erau nu are importanţă; important e că povestea lor ne arată că toate sunt posibile, cu Dumnezeu. Erau oricum, numai religioşi nu erau. Relaţia dintre ei era dificilă şi adesea încordată, fiecare fiind interesat de dobândirea propriului renume şi de menţinerea propriului statut personal şi profesional. În general, investiseră mult în valorile lumii. Vieţile lor nu concordau deloc cu ce susţine Cursul. Iată cum se descrie Helen, cea care a receptat întregul material:

Psihologă, pedagogă, conservatoare ca teorie şi atee ca şi crez, lucram într-un mediu universitar prestigios şi pretenţios. Şi apoi s-a întâmplat ceva ce-a declanşat un lanţ de întâmplări la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. Şeful de catedră m-a anunţat pe neaşteptate că se săturase de sentimentele de mânie şi agresivitate pe care le reflecta conduita noastră, conchizând că „trebuie să existe o altă cale”. Ca la un semn, m-am oferit să îl ajut să o găsească. După câte se pare, Cursul e această altă cale.

Deşi intenţiile lor erau serioase, au întâmpinat mari dificultăţi la începutul iniţiativei lor comune. Dar îi oferiseră Spiritului Sfânt acel „strop de „disponibilitate” care, după cum urma să afirme Cursul însuşi în repetate rânduri, e de ajuns să Îi permită Lui să folosească orice situaţie în Propriile Lui scopuri şi să o înzestreze pe fiecare în parte cu puterea Lui.

Relatările lui Helen continuă în felul următor:

Scrisul propriu-zis a fost precedat de trei luni uluitoare, timp în care Bill mi-a sugerat să notez visele extrem de simbolice şi descrierile imaginilor ciudate care îmi veneau. Deşi începusem de la o vreme să mă mai obişnuiesc cu neprevăzutul, tot am rămas foarte surprinsă când am scris: „Acesta e un curs de miracole”. Aşa mi s-a prezentat Vocea. Deşi nu scotea niciun sunet, părea să îmi dea un fel de dictare lăuntrică, rapidă, pe care mi-am consemnat-o într-un caiet de stenografie. Scrisul nu a fost niciodată automat. Putea fi întrerupt oricând şi reluat mai târziu. Mă făcea să mă simt foarte incomod, dar niciodată nu mi-a dat serios prin gând să mă opresc. Părea să fie o misiune specială pe care, undeva, cumva, mă angajasem să o împlinesc. Reprezenta o iniţiativă de reală colaborare între mine şi Bill şi o bună parte din semnificaţia ei, sunt sigură, stă tocmai în acest lucru. Scriam ce „spunea” Vocea şi îi citeam a doua zi lui Bill, iar el bătea la maşină ce îi dictam. Presupun că avea şi el misiunea lui specială. Fără încurajarea şi sprijinul lui, nu aş fi putut să îmi împlinesc misiunea. Întregul proces a durat în jur de şapte ani. Mai întâi a venit Textul, apoi Culegerea de exerciţii pentru studenţi şi, în final, Manualul pentru profesori. Nu s-au făcut decât câteva modificări minore. S-au dat titluri capitolelor şi subcapitolelor din Text şi s-au omis câteva dintre referirile mai personale de la început. Altfel, materialul a rămas substanţial neschimbat

Numele celor ce au colaborat la consemnarea Cursului nu apar pe copertă deoarece Cursul poate şi trebuie să fie de sine stătător. Nu urmăreşte să devină temelia unui nou cult. Singurul lui rost e să le ofere unora o cale de a-şi găsi propriul Profesor Lăuntric.

Ce este?

După cum sugerează şi titlul, Cursul e structurat de la cap la coadă ca instrument didactic. E alcătuit din trei cărţi: un Text de 605 pagini, o Culegere de exerciţii pentru studenţi de 472 de pagini şi un Manual pentru profesori de 87 de pagini. Ordinea în care sunt folosite cărţile şi modul în care sunt studiate depind de nevoile şi preferinţele fiecărui student în parte.

Programa pe care o propune Cursul e concepută cu multă grijă şi explicată, pas cu pas, atât la nivel teoretic, cât şi practic. Accentul e pus mai degrabă pe practică şi nu pe teorie; pe trăire şi nu pe teologie. Cursul afirmă răspicat că „o teologie universală e imposibilă, dar o trăire universală nu e numai posibilă, ci şi necesară” (Manual, p. 72). Deşi creştin ca limbaj, Cursul tratează teme spirituale universale, subliniind că nu e decât o versiune a cursului universal. Există multe altele, iar acesta diferă de celelalte numai ca formă. Toate duc la Dumnezeu în final.

Textul e în mare parte teoretic, prezentând conceptele ce stau la baza sistemului de gândire al Cursului. Ideile lui servesc drept temelie pentru lecţiile Culegerii de exerciţii. Fără aplicarea practică pe care o furnizează Culegerea de exerciţii, Textul ar rămâne în esenţă o înşiruire de abstracţiuni nicidecum suficiente să prilejuiască inversarea gândirii pe care o urmăreşte Cursul.

Culegerea de exerciţii cuprinde 365 de lecţii, una pentru fiecare zi a anului. Studenţii însă nu trebuie să facă lecţiile în acest ritm şi pot sta mai mult de o zi la o lecţie care îi atrage în mod deosebit. Instrucţiunile recomandă doar să nu încerce mai mult de o lecţie pe zi. Caracterul practic al Culegerii de exerciţii e subliniat în introducerea ei, care pune accentul mai degrabă pe trăirea dobândită prin practică decât pe angajamentul prealabil faţă de un ţel spiritual:

Unele dintre ideile prezentate în culegerea aceasta ţi se vor părea greu de crezut, iar altele pot să îţi pară chiar înfiorătoare. Nu contează. Ţi se cere pur şi simplu să aplici ideile după cum eşti îndrumat. Nu ţi se cere să le judeci. Ci numai să le foloseşti. Tocmai folosirea lor le va da sens pentru tine şi îţi va arăta că sunt adevărate.

Reţine doar atât: nu e nevoie să crezi ideile respective, nu e nevoie să le accepţi şi nici măcar să le primeşti. Pe unele dintre ele s-ar putea să le respingi energic. Niciuna dintre aceste reacţii nu va conta şi nu le va reduce eficacitatea. Dar să nu îţi îngădui să faci excepţii în aplicarea ideilor din culegere şi, indiferent ce reacţii ţi-ar stârni, foloseşte-le. Nu ţi se cere mai mult de atât (Culegere de exerciţii, p. 2).

Ultima carte, Manualul pentru profesori, scris sub formă de întrebare-şi-răspuns, furnizează răspunsuri la câteva dintre cele mai probabile întrebări pe care le-ar putea pune un student de-al Cursului. Cartea cuprinde şi explicaţii pentru un număr de termeni folosiţi în Curs, definiţi în cadrul teoretic pe care îl furnizează Textul.

Cursul nu se pretinde a fi definitiv şi nici lecţiile din Culegere nu sunt menite să încheie procesul de învăţare al studentului. În final, cititorul e lăsat în mâinile propriului Profesor Lăuntric, Care va dirija toată învăţătura ulterioară după cum crede El că e mai bine. Deşi Cursul acoperă o sferă vastă, adevărul nu poate fi limitat la nicio formă finită, după cum se vede clar din afirmaţiile finale ale Culegerii de exerciţii:

Cursul acesta e un început, nu un sfârşit […]. Nu ţi se mai trasează lecţii concrete, pentru că nu mai e nevoie de ele. De aici înainte, să nu asculţi decât Vocea pentru Dumnezeu […]. El îţi va dirija eforturile, spunându-ţi exact ce să faci, cum să îţi dirijezi mintea şi când să vii în linişte la El, cerându-I îndrumarea sigură şi Cuvântul cert (Culegere de exerciţii, p. 471).

Ce spune?

Realul nu poate fi ameninţat.
Irealul nu există.
În asta constă pacea lui Dumnezeu.

Aşa începe Cursul de miracole. Cursul face o distincţie fundamentală între real şi ireal; între cunoaştere şi percepţie. Cunoaşterea e adevăr, sub o singură lege – legea iubirii, sau Dumnezeu. Adevărul e inalterabil, veşnic şi neambiguu. Poate fi nerecunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplică la tot ce a creat Dumnezeu şi numai ce a creat El este real. E dincolo de învăţare, pentru că e dincolo de timp şi evoluţie. Nu are opus; nici început şi nici sfârşit. Ci pur şi simplu este.

Lumea percepţiei, pe de altă parte, e lumea timpului, a schimbării, a începuturilor şi sfârşiturilor. E bazată pe interpretare, nu pe fapt. E lumea naşterii şi a morţii, fondată pe credinţa în carenţă, pierdere, separare şi moarte. E învăţată şi nu dată, selectivă în percepţiile ei, instabilă în funcţionarea ei şi inexactă în interpretările ei.

Din cunoaştere şi, respectiv, percepţie apar două sisteme de gândire distincte, opuse în toate privinţele. În domeniul cunoaşterii, niciun gând nu există separat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu şi Creaţia Sa împărtăşesc o singură Voinţă. Lumea percepţiei e făcută însă din credinţa în voinţe opuse şi separate, într-un conflict perpetuu una cu alta şi cu Dumnezeu. Ce vede şi aude percepţia pare real pentru că permite numai conştientizarea lucrurilor ce corespund dorinţelor celui ce percepe. Se ajunge astfel la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de continuă apărare tocmai pentru că nu este reală.

Odată ce ai fost prins în lumea percepţiei, eşti prins într-un vis. Nu poţi scăpa din el fără ajutor, pentru că tot ce îţi arată simţurile stă mărturie pentru realitatea acestui vis. Dumnezeu a oferit Răspunsul, singura Cale de ieşire, adevăratul Ajutor. E funcţia Vocii Sale, a Spiritului Său Sfânt, să mijlocească între două lumi. Şi o poate face pentru că, în timp ce pe de-o parte cunoaşte adevărul, pe de alta ne recunoaşte iluziile, dar nu crede în ele. E ţelul Spiritului Sfânt să ne ajute să scăpăm din lumea viselor învăţându-ne cum să ne inversăm gândirea şi să ne dezvăţăm greşelile. Iertarea e marele instrument la îndemâna Spiritului Sfânt pentru a ne învăţa cum să realizăm această inversare a gândirii. Cu toate acestea, Cursul are modul lui de a defini iertarea, după cum şi lumea o defineşte în felul ei.

Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru cadru de referinţă interior – ideile, dorinţele şi sentimentele dominante din minţile noastre. „Proiecţia face percepţia” (Text, p. 401). Ne uităm mai întâi înăuntru, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem şi apoi proiectăm lumea respectivă în afară, făcând din ea adevărul aşa cum îl vedem. O facem adevărată prin felul în care interpretăm ce anume vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli – mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apărea – vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, a invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm să le iertăm, nu pentru că suntem „buni” şi „milostivi”, ci pentru că ceea ce vedem nu e adevărat. Noi am distorsionat lumea cu sucitele noastre mecanisme de apărare şi, de aceea, vedem ce nu este. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm totodată să le trecem cu vederea sau să le „iertăm”. În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de sucitele noastre concepte de sine, spre Sinele pe Care L-a creat Dumnezeu să fie în noi;

Păcatul e definit ca „lipsă de iubire” (Text, p. 10). De vreme ce iubirea e tot ce există, păcatul, în ochii Spiritului Sfânt, e o eroare ce trebuie corectată şi nu un rău ce trebuie pedepsit. Sentimentul nostru de inadecvare, de slăbiciune şi incompletudine provine din puternica investiţie în „principiul carenţei” ce guvernează întreaga lume a iluziilor. Din acest punct de vedere, căutăm în alţii ce simţim că lipseşte în noi înşine. „Iubim” pe cineva pentru a căpăta ceva noi înşine. Iată ce trece drept iubire în lumea viselor. Nu poate să existe o eroare mai mare decât asta, căci iubirea e incapabilă să ceară ceva.

Numai minţile se pot uni cu adevărat, iar ce a unit Dumnezeu, niciun om nu poate să despartă (Text, p. 321). Cu toate acestea, adevărata unire e posibilă numai la nivelul Minţii lui Cristos şi nu s-a pierdut de fapt niciodată. „Micul eu” caută să se mărească prin aprobare exterioară, bunuri exterioare şi „iubire” exterioară. Sinele creat de Dumnezeu nu are nevoie de nimic. E de-a pururi complet, ocrotit, iubit şi iubitor, căutând să împărtăşească, nu să capete; să extindă, nu să proiecteze. Nu are nevoi şi vrea să se unească cu alţii, din conştientizarea reciprocă a propriei lor abundenţe.

Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi pueril de egocentrice. Date însă Spiritului Sfânt, relaţiile acestea pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ – miracolele care arată calea de întoarcere la Cer. Lumea îşi foloseşte relaţiile speciale ca armă definitivă de excludere; ca demonstraţie a separării. Spiritul Sfânt le transformă în desăvârşite lecţii de iertare şi deşteptare din vis. Fiecare relaţie e un prilej de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi greşelile corectate. Fiecare în parte e o nouă şansă de a te ierta pe tine însuţi iertându-l pe celălalt. Şi fiecare în parte devine o nouă invitaţie făcută Spiritului Sfânt şi reamintirii lui Dumnezeu.

Percepţia e o funcţie a trupului şi reprezintă, de aceea, o limitare a conştienţei. Percepţia vede prin ochii trupului şi aude prin urechile trupului. Ea evocă răspunsurile limitate pe care le dă trupul. În mare măsură, trupul pare de sine stătător şi de sine motivat, dar răspunde de fapt numai la ce intenţionează mintea. Dacă mintea vrea să îl folosească pentru atac, sub orice formă, el devine prada bolii, a îmbătrânirii şi a pieirii. Dacă, în schimb, mintea acceptă rostul pe care îl dă acestuia Spiritul Sfânt, el devine un mod util de a comunica cu alţii, invulnerabil cât e nevoie de el, urmând a fi lăsat deoparte cu blândeţe când i s-a încheiat folosul. De la sine, e neutru, cum e totul în lumea percepţiei. Dacă e folosit pentru ţelurile eului sau ale Spiritului Sfânt depinde întru totul de ce vrea mintea.

Opusul vederii prin ochii trupului e viziunea lui Cristos, care reflectă putere, nu slăbiciune; unitate, nu separare; iubire, nu frică. Opusul auzului prin urechile trupului este comunicarea prin Vocea pentru Dumnezeu – Spiritul Sfânt – care îşi are locul în fiecare dintre noi. Vocea Lui pare îndepărtată şi greu de auzit din cauză că eul, care vorbeşte pentru sinele mărunt şi separat, pare să vorbească mult mai tare. De fapt, e tocmai invers. Spiritul Sfânt vorbeşte cu o claritate indubitabilă şi cu o atracţie irezistibilă. Cine nu alege să se identifice cu trupul nu poate să rămână surd la mesajele Lui de eliberare şi speranţă, şi nici să nu accepte bucuros viziunea lui Cristos în schimbul jalnicei lui imagini de sine.

Viziunea lui Cristos e darul Spiritului Sfânt, alternativa lui Dumnezeu la iluzia separării şi la credinţa în realitatea păcatului, a vinovăţiei şi a morţii. E singura corecţie la toate greşelile de percepţie; reconcilierea tuturor opuşilor aparenţi pe care se bazează lumea aceasta. Lumina ei binevoitoare arată lucrurile toate dintr-un alt punct de vedere, reflectând sistemul de gândire ivit din cunoaştere şi făcând reîntoarcerea la Dumnezeu nu numai posibilă, ci şi inevitabilă. Ce se considera odinioară o nedreptate făcută cuiva de altcineva devine acum un strigăt de ajutor şi o chemare la unire. Păcatul, boala şi atacul sunt văzute ca percepţii eronate ce aşteaptă să fie remediate prin blândeţe şi iubire. Mecanismele de apărare sunt abandonate pentru că, acolo unde nu există atac, nu e nevoie de ele. Nevoile fraţilor noştri devin propriile noastre nevoi, căci călătoresc şi ei cu noi în timp ce ne îndreptăm spre Dumnezeu. Fără noi, şi-ar rătăci calea. Fără ei, nu am putea nici noi să o găsim pe a noastră.

Iertarea e necunoscută în Cer, unde nevoia de iertare ar fi de neconceput. Şi totuşi, în această lume iertarea este o corecţie necesară la toate greşelile pe care le-am făcut. A oferi iertare e singurul mod de a o avea, căci reflectă legea Cerului că a da şi a primi este acelaşi lucru. Cerul e starea firească a tuturor Fiilor lui Dumnezeu aşa cum i-a creat El. Asta e realitatea lor în vecii vecilor. Şi nu s-a schimbat doar pentru că a fost uitată.

Iertarea e mijlocul prin care ne vom aminti. Prin iertare, gândirea lumii este inversată. Lumea iertată devine poarta Cerului, căci prin îndurarea ei putem în sfârşit să ne iertăm pe noi înşine. Nemaiţinând pe nimeni prizonier al vinovăţiei, devenim noi înşişi liberi. Adeverind Cristosul în toţi fraţii noştri, Îi recunoaştem prezenţa în noi înşine. Dând uitării toate percepţiile noastre eronate şi nepăstrând nimic din trecut care să ne mai reţină, putem să ni-L amintim pe Dumnezeu. Dincolo de asta, învăţătura nu poate trece. Când suntem gata, Dumnezeu Însuşi va face ultimul pas al reîntoarcerii noastre la El.
(Material preluat de pe site-ul organizaţiei Foundation for Inner Peace) Curs de Miracole