Maria Tănase Artista, omul, legenda

La ora 23.00, silueta firavă a Mariei Tănase își făcea apariția pe ușa din fundul sălii, îmbrăcată într-o rochie înflorată, având prinse la piept, în deschizătura sânilor, câteva garoafe albe. Pe neașteptate, rumoarea se sfârșea, atmosfera devenind o liniște de catedrală. Clienții lăsau jenați tacâmurile deoparte, pe lângă farfurii, iar chelnerii rămâneau nemișcați, rânduiți lângă perete, cu gura căscată. Așa era de fiecare dată. Din respect și admirație, chiar și într-un restaurant nimeni nu îndrăznea să vorbească peste vocea ei, cum se întâmpla de obicei când cântau alți artiști. Iar dacă acest lucru totuși se petrecea, Maria se uita semeață la cei neaveniți, luând o poziție gravă și intuindu-i cu ochii ei verzi, până când se așternea tăcerea. Abia atunci își îndrepta privirea către orchestră, căreia îi schița un semn discret. Închizând ochii și strângând microfonul în brațe, începea să cânte legănându-se ușor.