Stilul Național Românesc

Identitatea naţională ar trebui să reflecte esenţa unei naţiuni; adesea, această esenţă se exprimă prin simboluri ale naţiunii, despre care se consideră că sintetizează trăsăturile unice ale unui popor. Simbolurile naţionale sunt rareori desemnate prin consens popular, intelectualii având un rol major în crearea lor. Limbajul simbolic utilizat de elite în discursul despre identitate naţională este esenţial pentru insuflarea spiritului patriotic şi a ideii de unitate şi identitate naţională în rândul populaţiei. Identitatea naţională este construită, iar cultura materială este vehiculul prin care discursul naţionalist este diseminat. În cadrul acestui fenomen, majoritatea noilor naţiuni încearcă să-şi creeze un stil specific în arhitectură şi în celelalte arte. Indiferent dacă aceste naţiuni îşi propun să-şi afirme propria autonomie, să se distanţeze de puterile din jur sau să pretindă hegemonie culturală într-o anumită regiune, toate privesc arhitectura ca un mijloc de a-şi declara o identitate culturală unică.

În România, ideile naţionaliste sunt influenţate atât de modelul francez, cât şi de cel german. După modelul Franţei, se încearcă crearea unui stat naţiune, iar naţiunea este imaginată ca având la bază o comunitate de natură etnică ce împărtăşeşte un anume Volkgeist (spirit al poporului). Stilul naţional în arhitectură nu apare ca o reacţie la un model cultural dominant, iar interesul pentru vernacular nu reflectă opoziţia faţă de „marea artă” promovată de academiile de artă. Evoluţia identităţii culturale româneşti este profund marcată de dualitatea occident-orient care derivă din asocierea originilor latine ale poporului român cu religia sa ortodoxă.