Descriere

Familia, trezirea/iluminarea, schimbările drastice din viața lui Ramana Maharshi, învățăturile lui, principalii lui discipoli, toate sunt înfățișate în carte cu atenția asupra detaliului specifică poporului german.

Dacă majoritatea cărților despre Ramana au tendința să explice ce a zis și a făcut, această carte iți arată pur și simplu cum a făcut, permițându-ne să ne simțim cumva în contact cu acest mare maestru. Nu există în carte tendința de a hiperboliza viața maestrului pentru a-i spori gloria deoarece simplele fapte înșirate în carte sunt suficiente pentru a ne face să întelegem și, dacă suntem suficient de sensibili, chiar să simțim puritatea acestui mare spirit.

Ceea ce face și spune un om are o mare greutate însă o importanță și mai mare are modul în care acest om îi influențează pe cei din jurul lui, de aceea în carte găsim nu doar relatări despre viața și învățăturile lui Ramana ci sunt portretizați cu mare acuratețe principalii lui discipoli.

Desi învățătura lui Ramana poate fi conectata cu sistemul filozofic Advaita totusi învataturile oferite de maestru numeroșilor săi discipoli nu explică ceea ce scrie în cărțile sacre deoarece Ramana nu a ajuns la starea de iluminare după ce a citit aceste cărți ci înainte de a le citi. deoarece a trăit prima stare de iluminare la 17 ani. însăși viața lui, foarte frumoasă și coerentă, este modul în care i-a învățat practic pe discipoli adevarul la care a avut acces.

Această carte poate fi considerată principala sursă de informație pentru cel care dorește să îl înteleagă pe Sri Ramana Maharshi deoarece înainte ca cineva să urmarească să citească scrierile lui și să înteleagă învățăturile lui este foarte important să cunoască în mod cât mai temeinic viata lui Ramana și filozofia lui de viață pusă în practică zilnic dea lungul intregii lui vieți, trăită într-un mod exemplar.

Cuprins

Cuvânt înainte
Introducere
1. Nașterea și copilăria
2. Realizarea adevăratului Sine
în Madurai
Experiența morții
Devoțiune față de Dumnezeu (Bhakti)
3. Plecarea la Arunachala
4. în templul Arunachaleswara
Sosirea la Tiruvannamalai
în Sala Celor O Mie De Coloane și în Patala Lingam în diverse zone ale complexului templului
5. în templul Gurumurtam
6. Fermitatea lui Maharshi
7. Maharshi și Arunachala
Arunachala, Muntele Sfânt
Mitologia
Circumambulațiunea (înconjurul) Muntelui Sfânt (Pradakshina) Legătura lui Maharshi cu Arunachala
8. La Peștera Virupaksha
Viața simplă la Peștera Virupaksha Se nasc primele lucrări
Ganapati Muni
Copii, devoți și vizitatori Sannyasin-i și sadhu-și
La Stânca țestoasei
9. La Skandashram
Mama se reunește cu fiul
Viața la Skandashram
Ultimii ani ai mamei Alagammal
10. Ramanashramam ia ființă
11. Maharshi la bucătărie
12. Viața zilnică la Ashram
Rânduiala desăvârșită a vieții de zi cu zi Conducerea Ashramului
însoțitorii personali ai lui Maharshi Mesele la Ashram
13. Maharshi și devoții săi
Muruganar Devoți și vizitatori în Sala Veche Sadguru Ramana
14. Maharshi și animalele
Viețuitoare sălbatice și plante Maimuțe
Veverițe și vrăbii
Vaca Lakshmi
Alte viețuitoare la Ashram
15. Ultimii ani
Sănătate șubredă Jubileul de aur Evenimente politice
16. Boala fatală
Patru operații
Ultimele tentative de vindecare Ultimele zile
14 aprilie 1950
Funeraliile
17. Promisiunea lui Maharshi de a rămâne mereu prezent
18. Esența învățăturilor lui Ramana Maharshi Calea Investigației sinelui
Inima spirituală îndrumarea prin Tăcere
Tabel cronologic Glosar Bibliografie

Citate:

Venkataraman, cel ce urma să fie cunoscut mai târziu lumii întregi sub numele Ramana Maharshi, s-a născut într-o veche familie brahmană în ziua de 30 decembrie 1879 în Tiruchuli, un sat de vreo cinci sute de case aflat la circa 48 de kilometri sud de Madurai, în Tamil Nadu, India de sud.

Copilăria lui Venkataraman a fost una absolut obișnuită. Era un copil puternic, pe care mama lui îl alăptase până la vârsta de cinci ani. Fire prietenoasă și deschisă, era iubit de toți cei din sat. Primii trei ani de școală primară i-a făcut în Tiruchuli, iar după aceea, de la vârsta de unsprezece ani, a urmat școala secundară din Dindigul. în timp ce fratele său mai mare, Nagaswami, era un elev silitor, Venkataraman, deși inteligent, nu era foarte preocupat de învățătură, fiind de departe mult mai atras de sport și de jocurile în aer liber. Locurile lui favorite de joacă erau templul Bhuminateshwara și împrejurimile acestuia, bazinul templului fiind unul dintre locurile preferate în care se întâlnea cu prietenii.

Venkataraman a fost înscris la școala medie (gimnazială) Scott, iar mai târziu a continuat studiile la liceul The American Mission. Era un elev de nivel mediu care învăța ușor dar care nu era din cale afară de preocupat de învățătură. Mergea deseori nepregătit la școală, însă era deajuns ca vreunul dintre colegi să îi expună o singură dată lecția din ziua respectivă pentru ca să reușească să și-o aducă aminte suficient de bine cât să poată ține pasul cu ceilalți.

Luptele corp la corp, boxul, alergările și diverse alte sporturi constituiau o mare atracție pentru Ramana. Era mult mai puternic decât mulți alți băieți de vârsta lui, iar puterea și abilitatea sa impresionau până și pe cei mai mari decât el. îi plăcea să joace fotbal cu prietenii și nu dură mult până ce oamenii observară că echipa lui ieșea întotdeauna învingătoare. Acest fapt, cât și altele asemănătoare, i-au atras porecla de thangakai (mână de aur), nume atribuit în Tamil Nadu acelora care reușeau întotdeauna în tot ceea ce întreprindeau.

Ramana nu a studiat nici sanscrita și nici cărțile sfinte ale hinduismului, precum Vedele sau Upanișadele. în ambele școli la care a învățat se preda creștinismul, în general însă băieții hinduși manifestau prea puțin interes pentru orele de biblie, iar Ramana nu era o excepție de la acest caz.

Evenimentul care a anticipat realizarea spirituală a lui Ramana a fost un incident petrecut în noiembrie 1895, cu puțin timp înainte de împlinirea vârstei de șaisprezece ani după calendarul occidental, sau șaptesprezece după cel indian. Atunci a auzit menționat pentru prima oară numele muntelui sfânt Arunachala, destinația spre care urma să se îmbarce în curând și unde avea să trăiască până la sfârșitul vieții. Arunachala, în traducere Muntele Roșu, este o colină situată pe platoul întins al Indiei de Sud și este considerată, din punct de vedere geologic, drept una dintre cele mai vechi formațiuni ale planetei. Pentru hindușii religioși muntele Arunachala reprezintă unul dintre cele mai sacre locuri de pelerinaj. Există o foarte veche zicală în India de Sud pe care și tânărul Venkataraman o cunoaștea și care sună astfel: „Să vezi Chidambaram, să te naști la Tiruvarur, să mori la Benares sau să te gândești la Arunachala e îndeajuns pentru a fi sigur de Eliberare.” La acea dată Ramana nu știa decât că Arunachala era un loc sacru, nefăcând însă nicio legătură între denumirea în sine și un loc anume din lumea înconjurătoare, așadar neavând cunoștință de faptul că era vorba de un munte care exista cu adevărat undeva pe pământ. Cu toate acestea, încă din copilărie începuse să devină conștient de un fel de senzație pulsatorie (sphurana) „Arunachala, Arunachala”, care se manifesta spontan și fără întrerupere. într-o zi de noiembrie a anului 1895, întâlnind un membru mai vârstnic al familiei, se interesă de unde venea. „De la Arunachala”, sosi răspunsul. Așa află Ramana pentru prima oară că Arunachala era un loc care exista în realitate și care putea fi chiar și vizitat. Interogă mai departe unde era situat acest loc și primi următorul răspuns: „Poftim?! Nu ai auzit de Tiruvannamalai? Acolo este Arunachalam.” Desigur că orașul Tiruvannamalai era un loc bine cunoscut despre care auzise.
Curând după aceea, pe la mijlocul lunii iulie 1896, la vârsta de 16 ani, o mare schimbare se petrecu în viața lui. La vremea aceea urma cursurile școlii secundare, unde era elev în ultimul an. Mai târziu el însuși a descris incidentul care urma să-i schimbe ireversibil întreaga viață:

Marea schimbare a vieții mele a avut loc cu vreo șase săptămâni înainte de a fi părăsit Madurai pentru totdeauna. Totul s-a petrecut subit și pe neașteptate. într-una din zile rămăsesem singur în casa unchiului meu, într-o cameră situată la etaj. Starea sănătății mele era normală și foarte rar dacă fusesem vreodată bolnav. Somnul meu era de obicei profund. Așadar nici în ziua aceea,când stăteam acolo de unul singur, nu era nimic îngrijorător în starea sănătății mele. M-a cuprins deodată o frică subită de moarte, simțind că urma să mor chiar în clipa aceea. Nu exista niciun antecedent care să justifice senzațiile sau temerile prin care treceam atunci; nu mi le puteam explica în niciun fel. Cu toate acestea nu mi-am bătut capul să înțeleg dacă frica era sau nu justificată. Simțeam doar că voi muri în clipa aceea și imediat m-am gândit la ceea ce ar fi trebuit să fac într-o astfel de împrejurare. Nu îmi trecu prin minte să consult vreun medic sau pe cineva mai în vârstă din familie, și nici măcar prietenii. Am simțit că trebuia să rezolv eu însumi această problemă, atunci și acolo.
șocul spaimei de moarte mă făcu deodată introspectiv sau, altfel spus, „introvert”. Vorbeam mental cu mine însumi, fără a fi articulat verbal niciun cuvânt: „Iată, moartea a sosit. Ce înseamnă asta? Ce este ceea ce moare? Trupul acesta moare.” Am dramatizat instantaneu scena morții. Mi-am întins picioarele ca și cum rigor mortis ar fi pus stăpânire pe mine, imitând un cadavru pentru ca investigația să fie cât mai veridică. Mi-am oprit respirația și am ținut gura strâns închisă, presând buzele puternic una peste alta astfel încât să nu-mi scape niciun sunet. Nici măcar „Eu” sau oricare alt cuvânt să nu fie rostit! „Bine deci,” mi-am spus mie însumi, „acest trup este mort. Va fi purtat, țeapăn, la locul de incinerare, iar acolo va fi ars și redus la cenușă. Dar cu moartea acestui corp, sunt „Eu” mort? Este corpul „Eu”? Acest trup e tăcut și inert. însă eu simt întreaga forță a personalității mele, și chiar și sunetul „Eu” înlăuntrul meu, independent de corp. Așadar „Eu” sunt Spirit ca re transcende corpul. Corpul fizic este cel care piere, dar Spiritul care îl transcende nu poate fi atins de moarte. Eu sunt așadar Spirit nemuritor.”

Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost un simplu proces intelectual, ci adevăr viu care îmi străbătu întreaga ființă, ceva ce am perceput instantaneu, fără niciun fel de argumentație mentală. „Eu”-l era ceva foarte real, singurul lucru real în starea aceea, iar toată această observare conștientă a corpului meu se focalizase asupra acestui „Eu”. De atunci încolo am început să simt o puternică fascinație pentru „Eu”, sau „Sinele” meu, care deveni centrul atenției mele. Teama de moarte mi-a dispărut odată pentru totdeauna. Absorbția în Sine a continuat neștirbită, din acel moment și până azi. Felurite alte gânduri continuau să apară și să dispară aidoma notelor unei melodii, „Eu”-l, în schimb, persista tot așa cum nota principală (sruti) acompaniază și se contopește cu celelalte note muzicale. Independent de activitatea în care corpul meu era angajat – vorbit, citit sau orice altceva, continuam să rămân centrat pe „Eu”.

Înaintea acestei crize nu avusesem niciun fel de percepție a Sinelui meu și nu fusesem niciodată atras spre el în mod conștient, nici nu vădisem vreodată vreun interes în această direcție, cu atât mai mult nu manifestasem vreo înclinație de a sălășlui permanent în „Sine”.” S-a spus mai târziu în câteva ocazii că experiența lui Ramana a durat în jur de douăzeci de minute sau jumătate de oră. El a ținut să accentueze că noțiunea de timp fusese inexistentă pe durata experienței.
Remarcabil este faptul că Ramana nu a avut niciodată niciun fel de îndoială referitor la Realizarea Sinelui său. Experiența aceasta a rămas cu el pentru totdeauna, în mod neîntrerupt, neștirbită și niciodată uitată. Ramana nu a avut absolut niciun fel de dubiu în privința ei și nu a căutat niciodată confirmare de la niciun maestru spiritual. în anii de mai târziu a accentuat de nenumărate ori idea că, în pofida schimbărilor aparente ale vieții sale exterioare, în experiența lui interioară nu a intervenit niciun fel de schimbare, el rămânând mereu același. Ca urmare a acestei experiențe a morții, viața lui Ramana a fost instantaneu și cu desăvârșire schimbată. El însuși mărturisește: „Când zăceam cu picioarele întinse, imaginându-mi mental scena morții și realizând cum trupul îmi va fi purtat la locul de incinerare și ars, iar eu, cu toate acestea, continuând să exist, o forță anume, numește-o puterea Sinelui sau oricum altcumva, s-a întărit în mine și m-a luat în stăpânire. După această experiență am renăscut și am devenit o ființă nouă, indiferentă la orice altceva și nemaiavând niciun fel de plăceri sau aversiuni.”